...și e și normal să fie așa.
Dacă e ceva ce am învățat anul ăsta, e că nimic nu vine de-a gata, mai ales blank slate-ul de dimineața. Că pentru a mă simți neutru, trebuie să lupt. Că și ce dacă afară plouă cu găleata și ceru-i acoperit, și ce dacă a început vacanța de vară (chiar, când o să îmi iasă din cap că doar clasele 1-12 au un intermezzo de trei luni călduroase, de munte și mare și plimbare și jemanfiche pe banii altora?), și ce dacă pe stradă se aude trecând zgomotos mașina de gunoi, trebuie să mă mișc mental ca să îmi pot vedea de viața normală, că nu mai vine de la sine. Mă bucur totuși că am aflat chestia asta, fie și the hard way. Am trăit anul ăsta mult mai intens, am făcut chestii, n-a mai trecut pe lângă mine fără să-i simt umbra (și să mă întreb ”Ce mama naibii s-a întâmplat în ultima vreme?”). Am învățat să mă cunosc mai bine, să îl cunosc mai bine, să o cunosc mai bine. Și chiar sunt cumva recunoscătoare pentru piticul meu arțăgos de pe creier. De parcă aș fi reînvățat să dresez căței, așa am început să îl fac să dea lăbuța. Aport. Șezi. Culcat. Burtica. Dar dup-aia chiar e bine. Adică normal. Normalul de dinainte (de ce?). Iar normalul e ok.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu