Piticul de pe creierul piticului

Tot timpul, dar tot timpul, am un norişor negru care îmi pluteşte deasupra capului, însoţindu-mă oriunde m-aş duce. El îmi zice de rău, mă ameninţă, îmi face inima să palpite, gândurile să se urce pe pereţi de morgă, mă învaţă de singurătate, disperare, dor-de-morţi şi apocalipsă. De efectele secundare ale medicamentelor, care bat efectele lor principale, de vizite pe lumea cealaltă sub anestezie fiind, de sfârşitul meu, al lui, al ei (mai ales al ei!). Ce mă fac fără, ce se fac ei fără, ce se face el fără, sigur o să...

De când mi-am dat seama că nu prea e normal să mergi cu norişorul după tine când ai făcut deja dublul maximului adolescentin şi am început să mă caut şi să mă citesc, m-am mai lămurit cum e treaba. Tot foarte clar îmi este şi că toţi ăştia care visează netulburaţi la pantofi cu tălpi roşii şi tocuri de 15, la vacanţe, la următorul curs de LGC, la..., la..., la..., ăştia sunt adevăraţii avoiders, în lipsă de un termen mai bun. Murim, frate, cu toţii, iar asta este de căcat, iar de pe acum nici nu mai suntem tineri, cu tot cutare is the new cutare -1.

Deci cum mama naibii să fii optimist şi să nu paralizezi sub un glob de sticlă?

Vocile Apocalipsei (1)

În mai toate versiunile, închipuite, nu visate (despre cele visate, altă dată), scopul final este să ajung(em) la cabană. Bucureştiul este praf şi pulbere, iar prima grijă, după ce ne recuperăm reciproc de la statuia lui Sissi din Cişmigiu (emergency meeting point-ul nostru în caz de cataclism terminator de semnal mobil), este să ne reunim cu soră-mea, mama şi bunica, pe care să le luăm cu noi în aventură.
Îmi place Walking Dead ("We are the Walking Dead"), îmi place și mai mult The Stand, mă pasionează până la imersiunea totală în universurile propuse mai toate producţiile - literare ori filmate - care mă au în vizor pe mine, supravieţuitorul post-apocaliptic. Îmi închipui că pot face focul fără chibrituri, că ştiu să mă feresc de frig, de ploarie şi de viscol cu materiale pe care femeia de 36 de ani de astăzi nu le mai foloseşte nici la curăţenie (ziare pe suport de hârtie, anyone?), dar ale căror beneficii practice şi le aminteşte din iernile comuniste de copil.
Tata m-a învăţat, iar poveştile din copilărie rămân cel mai bine fixate în (in)conştient. El m-a pregătit pentru apocalipsele ăstea, cred că în sinea lui se pregătea şi el, deşi o trăise oarecum - născut în vremuri grele, în primul an al Războiului, mutat după naşterea surorii lui la Bran, unde a stat şapte ani, până la naţionalizare şi evacuare forţată, format să nu arunce nici măcar o piuliţă cât de mică, cine ştie soarta cui va atârna de ea la un moment dat şi Doamne fereşte să nu o aibă la-ndemână.
Dacă te prinde însă pe tine, bucureșteanul, Apocalipsa la bloc, în a.D. 2015, o cam bagi pe mânecă. Fără curent electric, fără apă, fără căldură. Te prinde la cabană, măcar ai păstrat sobele cu lemne. Lopeţile, obloanele, buda deşelată din fundul curţii, coacăzele şi firele de ceapă. Și de-aia mă duc eu acolo în fiecare vis de ăsta. Acolo e bula mea, pământul lui Anteu, adăpostul mic pe dinafară și mare pe dinăuntru, ca palatele vrăjitoarei care era cât pe-aci să îi vină de hac Piticului Nas-Lung. Cine ar pofti, în fond, la niște lemne vopsite cu ulei de motor ars, când în zonă sunt atâtea căsoaie izolate termic (dependente, evident, de gaz şi electricitate)?
De fiecare dată când mă gândesc la tata, parcă îl și aud povestindu-mi de scenarii de sfârșit de om și de lume: Dacă dăm cu mașina în ceva, ferește mereu capul! - La nevoie, pune ziare în bocanci și sub haine, izolează bine. - Întinde-te pe jos dacă ia casa foc, fumul omoară mai repede decât flăcările. (Spre deosebire de mama, pe care dacă o întrebai, de la înălțimea celor 8 ani ai tăi, de ce trebuie să ne adăpostim sub grinzi în caz de cutremur, îți răspundea Ca să-ți cadă în cap și să mori mai repede). Oamenii nu se gândesc la moartea proprie decât foarte rar, e un mecanism de apărare, ca mai toate celelalte  - dacă am face-o, am lua-o razna într-o săptămână,
Moartea tatei a fost nespectaculoasă dacă stai să te gândeşti, provocată de prima afecțiune statistică cauzatoare de deces, dar a provocat Apocalipsa propriei mele micro-istorii.
De ce tot bat câmpii cu asta? Pentru că articolul ăsta a fost scris pe la începutul lui decembrie 2014, adică cu o jumătate de an în urmă. De atunci am fost puţin ocupată. Cu un mic burnout. Cu un atac de panică prelungit, care a ţinut până pe la sfârşitul lui martie. Cu un diagnostic clinic de depresie anxioasă.
De fiecare dată când mă gândesc la situaţii în care mi-ar prinde bine Ghidul supravieţuitorului SAS, ştiu că nu-i a bună.