Cernobîl, iarba neagră

foto, de aici

În aprilie 1986 aveam şapte ani şi jumătate, cât are Eva azi. Ţin însă minte perfect ziua în care s-a anunţat accidentul nuclear de la Cernobîl, eram cu toţii acasă, pe geam se vedea un soare puternic de primăvară, făcuserăm cerc în jurul radioului rusesc de pe biroul tatei - coborâseră şi bunicii din apartamentul de la etaj, ascultam cu toţii Europa Liberă (sau Vocea Americii?) unde se discuta pe larg ce se întâmplase, atât cât se ştia. 

Îmi aduc aminte perfect groaza, stupoarea incredulă de pe feţele adulţilor. Cu puţin timp înainte văzusem (la bulgari?) filmul ăla cu Gregory Peck, Un ţărm prea îndepărtat  - în care, după un război nuclear, moare practic toată lumea pe măsură ce norul radioactiv trece pe deasupra ţărilor. Film bun la care să te uiţi cu foarte-minorii, în fine, beggars can't be choosers. În film, la un moment dat, se arată cum părinţii le dau copiilor, apoi iau şi ei, pastile cu cianură, ca să moară repede, să nu se chinuie de pe urma bolii de iradiere. 

Noi, copiii anilor '80, eram crescuţi cu memoria războiului, în plin Război Rece, cumva ştiam şi la 7 ani foarte bine ce este o bombă atomică, la şcoală ni se citise povestea fetiţei îmbolnăvite după bombardamentul de la Hiroshima, care până la urmă şi moare, cu cei o mie de cocori ai ei de hârtie. În fine, divaghez. Nu vă închipuiţi teroarea când îl văd pe tata cum ne dă pastilele împotriva iradierii, celebrele pastile cu iod. Ăsta a fost primul meu contact palpabil cu senzaţia de moarte iminentă. Părinţii dându-le copiilor o pastilă după accidentul nuclear.

Ce voiam să vă zic: a început pe HBO o mini-serie despre Cernobîl, nu ştiu cât de fidelă e realităţii, dar atmosfera este copleşitoare. Şi îmi aminteşte de tata cu pastila de iod în mâna întinsă spre mine.

Din comentariile primite pe Facebook, zur Erinnerung:

AB: Si eu am in minte foarte vie amintirea acelei zile. Tin minte ca ne jucam pe strada si deodata, panica mare, mama a iesit si ne-a bagat urgent in casa. Tin minte ca era in preajma Pastelui, facusera ai mei rost de diverse de-ale gurii, facusera piata si luasera legume, salata, ridichi, ceapa si usturoi verde si na, ce se mai pune pe masa de Paste si a trebuit sa aruncam tot la gunoi pe motiv ca-s iradiate si de Paste nu am mai avut nimic de pus pe masa 😞 Si pt celebrele pastile de iod parca am stat la niste cozi dar nu mai stiu unde.

EU: Si in vara aia nu am mai mers la mare, dar la Bran tot ne-am dus, iar frunzele de brusturi le purtam ca pe niste umbrele, de uriase ce se facusera. Si ani de zile dupa aceea, mama nu a mai cumparat conserve de spanac si de mazare, se zvonea ca sunt din vara lui 86 si ca au data modificata pe eticheta.

IS: Eu imi amintesc cum au murit toți trandafirii din grădină, de parca fusesera arși cu o torță. Iar accidentul a avut loc pe 26 aprilie, de ziua mea.

DC: Trei doze de iodura de potasiu am luat atunci - dispensar, niște prieteni și bunica vitrega, farmacista. Și tot am un nodul la tiroida, benign din fericire. Ps: pe 25 aprilie ma întorsesem din prima mea excursie afara, Moscova - Kiev...

GG: Si nu ne-au lăsat sa iesim din casa 5 zile, daca-mi amintesc bine.

RZ:  Nouă nu ne dădeau voie să călcăm pe iarbă.

Nu plec

Nu plec. Unde să mă duc? Aici mi-e casa, aici mi-e familia – pe pământ sau sub el -, aici mi-s amintirile, de ce să mă dai afară? Nu plec. Mă ţin cu dinţii de toate de mai sus, sunt ale mele, am muncit la ele, mi le-am construit din cap şi până în faptă, cu ce drept vii să îmi spui că dacă nu-mi convine înghesuiala și neamprostia să-mi iau maşină mică, că dacă nu-mi convine la bloc să mă mut la casă, că dacă nu-mi convine aici să plec în Canada? 

Bran, circa 1948

Ţara mea e acasă la mine, nu neapărat un contur în formă de peşte, ci de mână cu fii-mea şi cu taică-su, cu sor-mea, cu mama şi bunica, cu tata și cu ceilalți de pe partea cealaltă în creier şi în inimă. Și vii și hotărăști tu că dacă nu-mi convine să îi las, să plec, să le las lor locul? Așa cum li s-a mai întâmplat, demult, și celorlalte euri supraordonate, când cizme brutale le-au anunțat să-și ia catrafusele și să le plimbe unde or ști (dar nu și mobila aia de sufragerie, aia ne place, o preluăm noi cu tot cu casa/țara voastră atunci când voi veți fi dispărut). Ce să fi fost oare, prin 1946, 1947, în capetele oamenilor obișnuiți, când se întresimțea la orizont istoric ce avea să se întâmple? De ce n-au plecat, de ce au stat, de ce i-au lăsat? (la fel mă întreb și când mă gândesc la evreimea europeană în anii 1930, cu toate semnalele la ei și totuși au rămas, s-au lăsat, au permis să fie duși).

Nu plec. Nici nu am unde, nu am de ce, oriunde mă va bântui respingerea, negarea, ștergerea adevărului meu. Că o fac de la mine din casă sau de aiurea… Nu plec nicăieri, nici ei nu au plecat. Vorba aia, că-i actuală: #rezist, că au rezistat și ei.

Șoarecul, toba și Măriuca-n pod

Testată pe Eva, a vrut să o mai asculte încă două nopți la rând. OMG, cum s-ar zice, m-am reprofilat pe literatură de copii. Un capitol gata, cu tot cu ilustrații, încă vreo șapte schițate. De mi le-ar scoate cineva din cap mai repede, că nu mai am răbdare...

Fată, băiat, totuna (#girlpower)

Bunica şi mătuşa mea pe la1928

Eu nu am simţit niciodată că nu pot face ceva pentru că sunt fată. Aşa m-a crescut tata - deşi rudele presupuneau că sunt mai "băieţoasă" pentru că eram prima născută, iar dom'doctor sigur îşi dorise un băiat. Nici mama nu mi-a pus funde în păr, ba chiar dimpotrivă, mă tundea chilug cum mă prindea, chiar dacă mai venea cu atavisme de genul "o fată tre să fie gospodină, nu faci aia-aia-aia până nu faci curat, ce-o să zică omul ăla care te-o lua/dacă te-o lua, aşa isterică cum eşti". Etc., etc.. M-a îmbrăcat mai mult în pantaloni pentru că era mai practic, fie vorba între noi, mai ales că tot timpul eram călare pe o bicicletă, prin copacii de la Bran (împreună cu băieţii din gaşcă, că nu prea se născuseră fete de vârsta mea prin vecini). Dar nici nu mă vedeam altfel. În jocurile de-a Contele de Monte Cristo, Tineri în luptă (mişto serial, ăla cu Jeremy), eu eram personajul principal masculin, cădeam rănit mortal ca-n filme, cu braţele şi picioarele răşchirate întru dramatism. După care se mai întâmpla, dacă nu aveam de ales şi eram într-o companie mai mult masculină, să joc şi rol de domniţă. Mergea şi aşa. Eu am crescut însă cu surorile Bronte şi Sven Hassel si i-am iubit deopotrivă. Am construit cuptoare de ars lut și am tras cu arcul si am jucat fotbal, am suspinat după băiatul dintr-a șasea și m-am visat femeie fatală în rochie albă mulată (don't ask!), mi-am împletit coronițe din flori de câmp și am făcut picnicuri pentru păpuși - și toate mi-au făcut la fel de multă plăcere.

Când am ajuns la vârsta la care să-mi dau seama că unii ar putea percepe sexul masculin drept ceva diferit (unde diferenţa să nu vină doar din existenţa apendiceului care îi obliga să facă pipi din picioare), am răsuflat cumva uşurată. Bieţii de ei, îmi ziceam, cum trebuie ei să facă armata, să moară ca proştii în războaie, ba trebuie să mai părăsească şi ultimii Titanicul, după femei şi copii...Cel puţin 1-0 pentru NOI. Dar cam pe aici s-a oprit şi feminismul meu. Pentru că în rest, niciodată, absolut niciodată, nu mi s-a părut că am vreun avantaj either way.  Pentru asta, am de mulţumit alor mei. Cum au făcut-o, nu ştiu, tata, aşa man's man cum era, iar mama, atât de girly cum mai e şi astăzi. O explicaţie ar putea fi că am crescut într-o familie privilegiată prin educaţie, unde şi doamnele în vârstă (născute în jurul anilor 1915-1920) erau absolvente de facultate. O alta, faptul că femeile din familia mea au fost întotdeauna puternice. Trecute prin războaie, evacuări forțate, comunism, cu soții uneori pierduți cu anii prin închisori, au jucat multă vreme rolul ambelor sexe, descurcându-se admirabil. Mă gândesc că cetatea noastră era mai degrabă un matriarhat. Cu ochii adultului care sunt acum, bunicii, deşi minunaţi şi "bărbaţi" după înţelesul tradiţional, erau, fie vorba între noi, dirijaţi în mic şi mare de nevestele lor, mari şi delicate doamne pentru lumea largă, dar generali neobosiţi acasă.

Am crescut să fiu femeie și bărbat în casă, după cum o cere situația, mai un bec de schimbat, mai un bax de cărat, mai o mobilă de la Ikea de asamblat - dar și cu câte-o prăjitură cu vișine și un șurluit de aragaz, o codiță de împletit sau o zi la spa. Și mi-s mamă de fată pe care o las să aleagă cum îi place să fie. Spre surpriza mea nemăsurată, în ciuda faptului că nu am știut niciodată să fiu ”fetiță” ca la carte, deci cu atât mai puțin să învăț pe altcineva să fie, Eva e extrem de convențional-feminină și conștientă încă de pe la 2-3 ani de diferențele dintre sexe, coțofană a grande, amatoare de tot ce e roz și sclipicios.  Constat de abia acum, prin ea, că dictatura diferențelor percepute este la putere (asta-i de băieți, asta-i de fete, zice ea, nu drăguță, îți place sau nu-ți place, îți trebuie sau nu îți trebuie, dacă nu are legătură exclusivă sau nu e condiționată cumva de vreo parte anatomică exclusiv caracteristică, e bună pentru toți). Așa că o învăț, la rândul meu, să tragă cu arcul și să se cațere în copaci și o învăț să strângă după ea și să facă prăjituri, o învăț să se pieptăne și să își prindă funde în păr dacă vrea și o voi lăsa în pace dacă va vrea să își asorteze la balerinii cu sclipici la costumul de spiderman (deocamdată nu e cazul, s-ar spoi în auriu cu briz-brizuri din cap până în vârful degetelor de la picioare). To each his/her own.

Am însă privilegiul să trăiesc într-o epocă și într-o societate în care să cad în ce rol vreau eu, când vreau eu. Nu îl resping pe niciunul, găsesc utilitate fiecăruia. Ştiu însă bine că nu toţi au parte de așa noroc.

Intermezzo

As putea alege să scriu aici mai des, despre toate mărunţişurile drăguţe care-s acum la modă, amuzant, borderline sarcastic, după cum mi-e felul când dau piept cu lumea. Ei bine, nu, prefer să îmi vomit mai degrabă adevărata faţă pentru mine. Şi dacă se mai nimereşte vreun rătăcit aici, să aibă timp să fugă repede înapoi pe Facebook. Acolo sunt simpatică foc, iau la like-uri la câte un panseu sfertodoct de mă ia cu ameţeală.

Na, că acum am reușit să devin antipatică. E ok. Și așa, și așa. Curios că a trebuit să treacă o jumătate de viață ca să îmi dau seama de asta. Curios și mai ales frustrant. Cum mama naibii să te agăți de o vorbă bună din exterior atâta amar de vreme, când ar trebui să fiu prima care să mi-o ofer? Câtă neîncredere și eșec al auto-validării să poți ține în tine fără să răbufnești cumva? Câtă plictiseală agonizantă, câte calorii băgate aiurea în mine pentru a mă înscrie în ceata normalilor, pentru că așa scrisese la un moment dat pe instrucțiunile de utilizare cu care am aterizat la mama și la tata în brațe?

Sigur, câteva chestii mi-au reușit. Dar undeva, piticul de pe creierul piticului (TM) nu mă lasă măcar să îndrăznesc să mă mândresc cu ele. Ca şi când, dacă aş face-o, m-aş trezi ca Geoană, în dimineaţa de după alegeri, că nu mai sunt ale mele. La fel, de ce nu am putut declara niciodata - carpe diem! - că sunt ok, ba chiar fericită, sănătoasă, mulțumesc frumos... Undeva simțeam că dacă aș face-o, curva de karmă ar veni cu trupele să mă calce în picioare.

A fost uluitor - cel puțin pentru mine - ecoul articolului despre depresie. Puține like-uri (zicea sor-mea, normal, nu dau like, să nu cumva să creadă lumea că îmi asum), multe share-uri (în termenii mei, neobișnuiți deloc cu celebritatea de pe Facebook, vreo 80), în schimb și, ce-i mai important, sute, mii de vizualizări încă din prima zi. Iar asta, egoist, m-a făcut fericită. (Fericită? Cine, io?). Mă gândesc - sigur, dincolo de cei câțiva, probabil foarte puțini, interesați de soarta mea, mulți, foarte mulți, care au vrut să se caute pe ei înșiși.

Cum se naște el altruismul din egoismul cel mai pur, n-ai să vezi...

Vocile tristeţii. O perspectivă subiectivă

Pe când eram puștoaică, emoțiile mi se manifestau în stern. Fluturări, fremătări, palpitații necardiace, oglindind gândurile care mi se aglomerau în cap ca mașinile într-o marți dimineață, în intersecție la Răzoare. Am fost, probabil, un copil, apoi un adolescent anxios, cu siguranță turbulent și răzvrătit, apoi, cumva, am crescut, iar agitația mi s-a ascuns în spatele politețurilor de adult. Și am ținut-o așa, mai mult sau mai puțin înăbușită, până când, la un moment dat, pe nepusă masă, a crezut de cuviință să explodeze. Doliu. Nehotărâre. Nesiguranță. Răspundere. Stres. Burnout. Depresie. Atacuri de panică. În cascadă. Respirație care se ține singură, mușchi încordați, zvâcnind de tensiune, gură uscată, valuri-valuri de căldură, din călcâie și până în creștet. Autodiagnosticare, scenarii posibile: infarct, atac cerebral, moarte sigură. Cum o să fiu găsită, fără suflare, căzută în mijlocul străzii. Cum o să se vaite lumea în jurul meu. Sau, dimpotrivă, cum o să treacă pe lângă mine ca pe lângă un morman de frunze măturate toamna. Vizite inopinate la spital. De cum deschideam ochii și până seara, chiar și de sub plapumă, 160 de bătăi de inimă pe minut. Din nimic, ai zice.

Nu am să intru acum în detalii cu privire la familia mea, cert este că am avut o copilărie bună și ferită de griji (deși dominată de părinți care deși iubiți și iubitori, au fost niște control freaks ca la manual). Îi povesteam la un moment dat psihoterapeutului, căutând izvoarele tulburării mele, despre atmosfera din casă și am ajuns la concluzia că, dincolo de orice motivație actuală a episodului anxios, e clar că o parte din vină o poartă și moștenirea genetică. Sigur, mama a suferit (și suferă încă) de depresie asociată cu anxietate de când o știu, dar nici jumătatea paternală nu era o persoană tocmai aşezată, de departe nu. Ba am și un stră-unchi care și-a construit o carieră literar-filosofică internațională pe zbaterile lui lăuntrice. Așa că, așa cum s-a întâmplat să moștenesc fizionomia tatei (și rinichii lui multipli), așa m-am pricopsit și cu gena depresiei și anxietății de obârșie maternă.

A existat, cu siguranță, în ceea ce mă privește, o depresie avant-depresie – când mi se părea interesant să fiu tristă și nihilistă. M-am mai potolit în post-adolescență, când am început să dau piept cu problemele plicticoase ale vieții, inevitabil de reale. Pentru că depresia nu este (neapărat) atunci când ai motive să fii trist. Depresia e când râzi cu gura până la urechi și sufletul îți țipă din spatele zâmbetului. Depresia este adesea când ai mai tot ce îţi trebuie şi sfârşeala din tine te anunţă că tot degeaba. Când faci totul pentru că trebuie, dar nu ai mişca un fir de praf cu expiraţia, pentru că nu poţi.

După niște ședințe de psihoterapie (cognitiv-comportamentală), la care ajungeam mai mult moartă decât vie, cu cineva-ul meu așteptându-mă să ies, că nu aș fi ieșit singură din grotă sub nicio formă (într-o perioadă în care crizele de anxietate mă ghemuiau într-un colț și nu mă lăsau să ajung nici până la baie fără lupte interioare serioase), vizită la psihiatru şi începerea pastilelor, am început să (mă) învăţ. A durat mult, cel puţin trei săptămâni-o lună până ca lucrurile să se mai aşeze, dar s-au aşezat. Altfel. Am găsit noi metode de supravieţuire. Să știi că episoadele de anxietate, atacurile de panică vor trece, oricât de îngrozitoare ar fi și cât de puțin ți s-ar părea posibil, în momentul în care eşti în ochiul furtunii, să se întâmple. Să știi că și alții trec prin exact același lucru ca tine: asta cred că e calea de ieșire din mâlul care îţi ţine temporar loc de creieri, de parcă i-ai putea lua pe toți cei ca tine de mână și alături de ei, să ieși la liman.

Mă uit acum în jur și ştiu că suntem mulţi, deși nu mi se pare aşa când noaptea e cea mai neagră. Ce ne face însă pe noi, oameni tineri, cu vieți puse mai mult sau mai puțin la punct, cu drame personale relative (sau nu mult mai mari decât cele ale contemporanilor noştri „sănătoşi la cap”), să intrăm automat în fight or flight, când nu ni s-a zbârlit nici măcar un fir de păr din cap? Am stat de vorbă cu medici psihiatri și psihoterapeuți, pe de o parte, dar și cu niște reprezentanți ai categoriei de vârstă tineri adulți, femei și bărbați, de la proaspeți absolvenți de liceu și până la șefi în corporație, cu un copil sau doi, încercând să găsesc, într-o încercare deopotrivă de exorcizare a propriilor demoni, dar și de aducere pe tapet - pentru ca toată lumea să o vadă și să încerce să o înțeleagă – a unei probleme care ne poate măcina pe toți și care, în ciuda stigmatului, nu ne adună pe corabia de nebuni.

Persoanele intervievate provin toate din - să-i zicem - „clasa mijlocie”, au salarii peste medie, sunt realizaţi profesional, au prieteni, unii chiar și propria lor familie și copii. Ei au slujbe bune în corporații, sunt liber-profesioniști sau au afaceri de succes. Firul roșu care ne leagă (sau ne strânge de gât) pe toți: depresia și anxietatea. Ni s-a întâmplat de destule ori să fim întrebați: ”De ce ai fi trist? Uite ce… ai!” (iar aici se poate introduce orice element pozitiv al vieții noastre, așa cum se vede din afară: copii frumoși, salariu bun, poate o casă sau un apartament plătite integral, vacanțe în străinătate). Cine nu a trecut niciodată printr-un episod depresiv sau atac de panică habar nu are cum e să ți se insinueze gândul cel rău pe nesimțite, fără declanșatoare evidente și să îți dea peste cap întreaga existență. Asta nu înseamnă că depresia sau anxietatea nu au şi nişte origini cât se poate de palpabile: printre ele, anomia socială, agitaţia permanentă - ”totul se desfăşoară mult prea repede si dorința de a acapara totul este copleșitoare. Prea multe influente negative.” - M.I (29), stresul social prea mare, „existenţa posibilităților nelimitate, care pune in mod paradoxal presiune asupra individului” - D.T. (33), “grijile financiare si nesiguranța viitorului financiar” - V.M. (29).

”Episodul depresiv începe cu multă oboseală, urmată de sentimentul că scap lucrurile de sub control, că nu mai sunt în stare să mă organizez,” mi-a povestit O.A. (39), „care duce la o auto-învinovățire și sentimentul că nu sunt bună de nimic și că n-o să fac niciodată nimic bun. La început făceam atacuri de panică, acum le-am înlocuit cu plâns necontrolat. Plâng foarte ușor, din nimic. Plâng mult, de obicei în mașină, pentru că nu vreau să mă vadă nimeni, dar uneori nu mă pot controla și plâng și la birou sau acasă.”

E.C. (25), care a avut manifestări anxioase încă din copilărie, povestește şi ea cum atacurile de panică i se pornesc uneori din nimic: ”odată am avut un atac de panică în timp ce-mi făceam cartofi prăjiți”. Nu se întâmplă însă întotdeauna așa. Și în cazul meu, și al altora, declanșatorul pare a se lega de factori somatici, e un soi de ipohondrie sau o hiper-conștientizare a morții. În cazul lui D.T. (33), al lui N.J. (29) sau al lui E.O. (36), simptomele care anticipează criza sunt mai degrabă de disconfort fizic, care îi duc imediat cu gândul la o boală gravă. Alţii empatizează direct cu bolnavii din jurul lor și își asumă consecințele bolilor acestora. E.O. (36): ”întotdeauna, fără excepție, iau in calcul  vestea cea mai proasta”.

I-am întrebat pe E.O.(36) și pe C.U. (35) cum și-au dat seama că ar putea suferi de depresie şi/sau anxietate (întrucât, adesea, cele două merg mână în mână). E.O. (36): ”Boala a apărut (corect ar fi şi-a făcut simțita prezenta) brusc (într-o vineri, pe la 1 pm), prin niște manifestări fizice evidente: stare de amețeala constanta, dureri de cap, dureri musculare, amorțeli, palpitații și o stare de oboseala extrem de avansată. În urma simptomelor de mai sus am fost convins că am cel puțin 3 boli incurabile. Am vizitat mai mulți specialiști (mai toți, mai puțin ginecolog și psihiatru). Am fost foarte ușurat sa aflu ca nu am o boala incurabilă, însă mi-a luat mult timp să accept faptul că reacțiile fizice se datorau unei stări anxioase. De menționat ca simptomele de mai sus aveau o manifestare constantă, nu periodică.” Disconfortul era, ca în mai toate cazurile, permanent. ”După ce am trecut pe la mai mulți doctori cu diferite simptome fizice și am fost declarat clinic sănătos peste tot, dar simptomele persistau, mi s-a recomandat să merg și la psiholog/psihiatru. O.A. (39) povestește cum i s-a întâmplat ei: ”La mine au fost mai întâi crizele de anxietate, atacurile de panică. La început am crezut că sunt scăderi bruște de glicemie, pentru că simptomele erau cumva asemănătoare și am fost la medic, dar nu era nimic în neregulă. Am început să am grijă la mese, să mănânc regulat, ca să evit crizele, dar s-a întâmplat fix invers – dacă se apropia ora de masă și știam că nu-mi pot lua imediat ceva de mâncare, făceam un nou atac de panică.”

V.M. (29), diagnosticată cu depresie, prezintă simptome tipice ale afecţiunii: „episodul depresiv se manifestă prin tristețe accentuată, lipsa inițiativei, plâns nemotivat, gânduri catastrofale. Oboseală accentuată, lipsa poftei de viaţă, sentimentul de oh, nu încă o zi, aş vrea să nu mai exist, însingurare si izolare sociala”. Sunt manifestări arhicunoscute, totuşi extrem de periculoase, întrucât depresia şi anxietatea netratate pot duce la suicid. Despre gânduri suicidale mi-a vorbit, de altfel, C.U. (35), care în faza acută a episoadelor sale depresive, care au presupus, la un moment dat, 6 luni de retragere din viața socială și inactivitate, a experimentat ideaţii suicidale intense, cu tulburări de somn chinuitoare: „Toți au fost „atenți” cu mine pe parcursul ultimul episod. Unii au fost foarte speriați ca m-as putea sinucide.” A reuşit să iasă din criză şi să îşi reintre în normal cu ajutorul psihoterapiei, fără ajutor medicamentos.

De remarcat, totodată, sensibilitatea crescută a celor afectați de depresie, precum și capacitatea lor de a detecta cazuri similare printre apropiați: nu de puţine ori, cei care îşi fac cunoscută afecţiunea devin primii terapeuţi pentru apropiaţii care simt că este ceva în neregulă cu ei. E.O. (36), de altfel, vorbeşte exact despre acest lucru: ”Pare că există tot mai mulţi cu probleme de genul ăsta. Şi toţi vin la mine pentru sfaturi.”

Cât despre tratamentele la care au apelat, oamenii mi-au vorbit mai întâi despre psihoterapie, cu frecvență diferită – unii, săptămânal, în crize chiar mai des, alții doar la nevoie. Andreea Dumitrache, psiholog clinician si psihoterapeut în cadrul Fundaţiei Familia şi Ocrotirea Copilului: ”Despre abordarea terapeutica, depinde stadiul/nivelul depresiei/anxietății. Daca este forma de debut, o formă de terapie se pliază foarte bine și eficient. Daca însă discutăm de nivel mediu sau depresie /anxietate majora, atunci clar trebuie coroborat cu un tratament psihiatric.”

Majoritatea participanților la sondajul meu informal mi-au mărturisit că se tratează cu pastile. Cu Cipralex, cei mai mulți (merge și la depresie și la anxietate), dar unii și cu Seroxat, Mirtazapin, sau Sertralin (pentru depresie), și cu Rivotril sau Xanax (în atacurile de panică, adesea doar la nevoie). Sigur, mai există și minoritatea care se ”răsfață” doar cu un extract de sunătoare, magneziu sau Sedatif PC. Am făcut-o și eu, inițial. Când n-a mai ținut, am mers pe mâna medicului și a psihoterapeutului. În plus, mai avem la îndemână diverse alte tehnici de supraviețuire. Exerciții de respirație. Mişcare în aer liber. Yoga. Meditație. Mindfulness (pe val la ora actuală și, recunosc, tehnica mea preferată - am înlocuit Rivotrilul cu un sfert de oră de meditație pe zi și nici nu am simțit, ba chiar îmi pare că mă ajută mai mult decât pastila). Psihiatrul pe care l-am consultat pentru articolul de față, cu o vechime în meserie de peste 20 de ani,  mi-a explicat că, în ceea ce îl privește, numărul pacienților spitalizați cu diagnostic de depresie sau anxietate a rămas relativ stabil de-a lungul ultimilor 10-15 ani. Aici vorbim însă, cu siguranţă, de cazurile cele mai grave. La ora actuală, dintre pacienții cu depresie si anxietate care i se adresează, mai puțin de 10% sunt trimişi doar la psihoterapie. Pe de alta parte, sunt destul de putini pacienți care accesează ambele tipuri de servicii (medicaţie + psihoterapie). Pacienţii care prefera medicaţia versus psihoterapie  (în cazurile în care medicul psihiatru propune aceasta alegere) apreciază faptul că prin medicație obții efectele dorite ceva mai rapid și necesită mult mai puțin timp si preocupare față de psihoterapie și, în plus, au o anumită deschidere față de problema psihică (“nu sunt nebun daca iau un antidepresiv”). “Consecinţele severe ale depresiei asupra funcţionării în aria muncii şi socialului atrag însă atenţia asupra nevoii de diagnosticare precoce, nevoii de tratament şi intervenţie adecvate.” - Dr. Silvia FLORESCU et al., Caracteristici principale ale prevalenţei şi severităţii episodului depresiv major în România,  Management în sănătate XIV/2/2010, pp. 28-37 (sursa: http://journal.managementinhealth.com/index.php/rms/article/viewFile/110/267)

Interesant e că mulți dintre co-suferinzii intervievați pentru acest articol au răspuns asemănător medicilor psihiatri la întrebarea despre incidența cazurilor de depresie/anxietate în ultimii zece ani: nici unii dintre ei nu cred că a crescut efectiv sau în mod considerabil numărul bolnavilor, în schimb, cu siguranţă s-ar fi amplificat gradul de conştientizare a problemei şi, în consecinţă, şi vizibilitatea celor afectaţi. Dacă pe vremuri te ascundeai în camera ta şi nu ieşeai până ce nu îţi trecea “tristeţea”, “isteria”, până ce nu scăpai de “nevricale” (sau, ca să îl citez pe unul dintre cei chestionați, ”muierismele”), acum auzi tot mai mult vorbindu-se, pe tot soiul de canale şi în abordări de tot felul despre depresie. Nu se mai vorbeşte despre “frici inexplicabile” sau, mai rău, despre “căderi de calciu”, ci despre anxietate. E, până la urmă, un progres în toate. Ceea ce duce la conştientizarea unei afecţiuni concrete, nevindecabile prin autosugestie, prin “ai şi tu mai multă grijă de tine, mai ieşi şi tu la o bere”, prin “găseşte-ţi şi tu o fată şi fă un copil, să vezi cum îţi trece”, sau, ce-i mai groaznic de auzit când eşti în găleată - “n-ai nimic, nu-ţi lipseşte nimic, termină cu tâmpeniile”. Iar asta îi ajută pe mulţi să îşi iasă din autoizolare şi să apeleze la ajutor specializat. Să nu se mai considere “ciudaţi”, “nebuni” sau “cu capul”, ci suferinzi de o boală concretă, cu simptome aşijderea, nefiind cu nimic mai prejos decât bolnavii de diabet, cărora le lipseşte insulina.  

Totuși, atât la nivel mondial, cât și la cel local, românesc, există voci cu autoritate în domeniu care susțin că depresia a devenit o boală cu tendințe pandemice, fiind mai întâlnită decât alte afecțiuni grave și având potențialul de a se dezvolta, în următorii zece ani, în a doua cauză de deces în întreaga lume. ”Cel mai afectat segment pare a fi cel format din populația activă, pe fondul stresului ocupațional, al instabilității sociale, locului de munca, a relațiilor interpersonale cât și pe gestionarea problematică a rețelei de suport social. În plus, dacă până recent se considera că tinerii, copiii, adolescenții nu suferă de depresie, mai nou se consideră că şi ei sunt afectați. Bătrânii nu sunt nici ei "scutiți" de fenomen. Apare pe fond traumatic, pierderi semnificative, cei apropiați, pierderi de statut, alienare sociala, singurătate.” – Andreea Dumitrache, psiholog clinician şi psihoterapeut, Fundația Familia și Ocrotirea Copilului. ”Conform datelor European Health for All Databases, România se află pe locul 2 în UE, după Estonia, din punct de vedere al incidenţei bolilor mintale, cu peste 1.400 de cazuri la 100.000 locuitori. Mai mult, anual, în România se raportează circa 300.000 de noi cazuri. Datele acestea se referă însă la suma tuturor bolilor mintale, nu doar la depresie”.

Tot la nivelul Uniunii Europene, ”cifrele sunt de-a dreptul îngrijorătoare: unul din 15 oameni, adică 6,66 la sută, suferă de depresie majoră şi dacă includem în statistică şi anxietatea şi toate formele de depresie, constatăm că patru din 15 oameni, respectiv 26,6 la sută, sunt afectaţi", precizează şi dr. Simona Trifu, medic psihiatru şi cadru didactic la UMF "Carol Davila" din Capitală. (sursa: http://www.mediafax.ro/social/medic-cresterea-somajului-a-dublat-numarul-depresiilor-12279643)

Cu toate că nu există încă un program național de combatere a depresiei şi afecțiunilor conexe, numărul centrelor de psihoterapie și ai specialiștilor care se ocupă cu tratarea acestei boli a crescut în ultimul deceniu, ceea ce reflectă, totodată, şi cererea crescută pentru acest tip de servicii. În plus, ”oferta serviciilor psihologice atât de variata este posibil sa duca la creșterea adresabilității pentru tulburări de anxietate/ depresive de intensitate mica sau moderata.”, mi-a explicat şi medical psihiatru consultat pentru acest articol.

Nicio categorie de vârstă nu este, aşadar, ocolită, cu toate acestea, la nivel clinic se poate constata o creștere a cazurilor înregistrate de depresie a persoanelor din categoria „tineri adulţi”. E.O. (36) vorbește din propria experiență: ”Am citit pe multe forumuri despre simptomatica în momentele în care încercam să mă conving că totuși nu am o boala incurabila. Am fost șocat de câte cazuri am descoperit. În timp am observat că din ce în ce mai multe persoane din cercul meu de cunoștințe (corporatiști, oameni cu responsabilităţi şi joburi foarte stresante) umbla cu Xanax în buzunar.” Mulți dintre ceilalți interlocutori au observat, la rândul lor, o problemă asociată depresiei și anxietății la persoane tinere. V.M. (29): ”Cred că şi în trecut lumea suferea în aceeași măsura de depresie, dar nu era recunoscută şi acceptată ca diagnostic din cauza presiunii sociale şi a stigmatului de a fi bolnav psihic. Oamenii se rușinau să îşi recunoască simptomele şi să caute ajutor de frica de a nu fi izolați sau batjocoriți.” Asistăm, așadar, într-adevăr, la o creştere explozivă a cazurilor de depresie sau la o mai buna şi mai frecventă diagnosticare a lor, alături de o propagare mai eficientă a informaţiilor despre acestea în societate, care duc la o aparentă atotprezenţă a fenomenului?

Vorbeam mai sus de deschiderea şi atitudinea de tolerare mult mai mare, în ultimii ani, a depresivilor (şi) în cadrul societății românești. Sigur, comunicarea facilitată în primul rând de internet, dar și de mass-media, în general, pe această temă, a avut o contribuție importantă la această evoluție, iar cei afectați se consolează, într-o oarecare măsură, cu dispariția prostului renume de ”nebuni”. Cu toate acestea, bolnavii se feresc încă să discute prea mult, dincolo de cercul familiei și al apropriaților, despre suferința lor: „Unii s-au purtat cu mine cu mănuşi”; „Nu vreau să fiu compătimită”; ”Nu mă pot expune atât de mult încât sa trâmbițez in public ca am fost la psihiatru, mulți vor avea o impresie eronata.”; „Colegii nu cunoșteau situația. Le-as fi spus daca m-ar fi întrebat, dar nu interesa pe nimeni.” În schimb, există și unele atitudini mai degrabă excepționale, precum cea a lui C.U. (35): ”Colegii si prietenii știu. Fiecare înțelege in funcție de „referințele” sale interioare, în funcție de suferințele prin care a trecut. Vorbesc deschis despre asta.” Excepții precum aceasta vor face diferența pe viitor: vorbind ”la liber” despre depresie, despre anxietate, tot mai mulți vor accepta această aşa-zisă ”tară” drept o alternativă la ”normalitate” (orice ar presupune asta), iar tot mai mulți dintre cei afectați, într-o mai mică sau mai mare măsură de această tulburare, vor căpăta curaj și își vor căuta calea spre o existență care să fie mai mult decât tolerabilă, spre vindecare. 

Septembrie, plouă

...și e și normal să fie așa.
Dacă e ceva ce am învățat anul ăsta, e că nimic nu vine de-a gata, mai ales blank slate-ul de dimineața. Că pentru a mă simți neutru, trebuie să lupt. Că și ce dacă afară plouă cu găleata și ceru-i acoperit, și ce dacă a început vacanța de vară (chiar, când o să îmi iasă din cap că doar clasele 1-12 au un intermezzo de trei luni călduroase, de munte și mare și plimbare și jemanfiche pe banii altora?), și ce dacă pe stradă se aude trecând zgomotos mașina de gunoi, trebuie să mă mișc mental ca să îmi pot vedea de viața normală, că nu mai vine de la sine. Mă bucur totuși că am aflat chestia asta, fie și the hard way. Am trăit anul ăsta mult mai intens, am făcut chestii, n-a mai trecut pe lângă mine fără să-i simt umbra (și să mă întreb ”Ce mama naibii s-a întâmplat în ultima vreme?”). Am învățat să mă cunosc mai bine, să îl cunosc mai bine, să o cunosc mai bine. Și chiar sunt cumva recunoscătoare pentru piticul meu arțăgos de pe creier. De parcă aș fi reînvățat să dresez căței, așa am început să îl fac să dea lăbuța. Aport. Șezi. Culcat. Burtica. Dar dup-aia chiar e bine. Adică normal. Normalul de dinainte (de ce?). Iar normalul e ok.

Fear thrives in emptiness

Sieben.

Mi-e tare dor de tine, Vati. Schlaf gut.

Piticul de pe creierul piticului

Tot timpul, dar tot timpul, am un norişor negru care îmi pluteşte deasupra capului, însoţindu-mă oriunde m-aş duce. El îmi zice de rău, mă ameninţă, îmi face inima să palpite, gândurile să se urce pe pereţi de morgă, mă învaţă de singurătate, disperare, dor-de-morţi şi apocalipsă. De efectele secundare ale medicamentelor, care bat efectele lor principale, de vizite pe lumea cealaltă sub anestezie fiind, de sfârşitul meu, al lui, al ei (mai ales al ei!). Ce mă fac fără, ce se fac ei fără, ce se face el fără, sigur o să...

De când mi-am dat seama că nu prea e normal să mergi cu norişorul după tine când ai făcut deja dublul maximului adolescentin şi am început să mă caut şi să mă citesc, m-am mai lămurit cum e treaba. Tot foarte clar îmi este şi că toţi ăştia care visează netulburaţi la pantofi cu tălpi roşii şi tocuri de 15, la vacanţe, la următorul curs de LGC, la..., la..., la..., ăştia sunt adevăraţii avoiders, în lipsă de un termen mai bun. Murim, frate, cu toţii, iar asta este de căcat, iar de pe acum nici nu mai suntem tineri, cu tot cutare is the new cutare -1.

Deci cum mama naibii să fii optimist şi să nu paralizezi sub un glob de sticlă?

Vocile Apocalipsei (1)

În mai toate versiunile, închipuite, nu visate (despre cele visate, altă dată), scopul final este să ajung(em) la cabană. Bucureştiul este praf şi pulbere, iar prima grijă, după ce ne recuperăm reciproc de la statuia lui Sissi din Cişmigiu (emergency meeting point-ul nostru în caz de cataclism terminator de semnal mobil), este să ne reunim cu soră-mea, mama şi bunica, pe care să le luăm cu noi în aventură.
Îmi place Walking Dead ("We are the Walking Dead"), îmi place și mai mult The Stand, mă pasionează până la imersiunea totală în universurile propuse mai toate producţiile - literare ori filmate - care mă au în vizor pe mine, supravieţuitorul post-apocaliptic. Îmi închipui că pot face focul fără chibrituri, că ştiu să mă feresc de frig, de ploarie şi de viscol cu materiale pe care femeia de 36 de ani de astăzi nu le mai foloseşte nici la curăţenie (ziare pe suport de hârtie, anyone?), dar ale căror beneficii practice şi le aminteşte din iernile comuniste de copil.
Tata m-a învăţat, iar poveştile din copilărie rămân cel mai bine fixate în (in)conştient. El m-a pregătit pentru apocalipsele ăstea, cred că în sinea lui se pregătea şi el, deşi o trăise oarecum - născut în vremuri grele, în primul an al Războiului, mutat după naşterea surorii lui la Bran, unde a stat şapte ani, până la naţionalizare şi evacuare forţată, format să nu arunce nici măcar o piuliţă cât de mică, cine ştie soarta cui va atârna de ea la un moment dat şi Doamne fereşte să nu o aibă la-ndemână.
Dacă te prinde însă pe tine, bucureșteanul, Apocalipsa la bloc, în a.D. 2015, o cam bagi pe mânecă. Fără curent electric, fără apă, fără căldură. Te prinde la cabană, măcar ai păstrat sobele cu lemne. Lopeţile, obloanele, buda deşelată din fundul curţii, coacăzele şi firele de ceapă. Și de-aia mă duc eu acolo în fiecare vis de ăsta. Acolo e bula mea, pământul lui Anteu, adăpostul mic pe dinafară și mare pe dinăuntru, ca palatele vrăjitoarei care era cât pe-aci să îi vină de hac Piticului Nas-Lung. Cine ar pofti, în fond, la niște lemne vopsite cu ulei de motor ars, când în zonă sunt atâtea căsoaie izolate termic (dependente, evident, de gaz şi electricitate)?
De fiecare dată când mă gândesc la tata, parcă îl și aud povestindu-mi de scenarii de sfârșit de om și de lume: Dacă dăm cu mașina în ceva, ferește mereu capul! - La nevoie, pune ziare în bocanci și sub haine, izolează bine. - Întinde-te pe jos dacă ia casa foc, fumul omoară mai repede decât flăcările. (Spre deosebire de mama, pe care dacă o întrebai, de la înălțimea celor 8 ani ai tăi, de ce trebuie să ne adăpostim sub grinzi în caz de cutremur, îți răspundea Ca să-ți cadă în cap și să mori mai repede). Oamenii nu se gândesc la moartea proprie decât foarte rar, e un mecanism de apărare, ca mai toate celelalte  - dacă am face-o, am lua-o razna într-o săptămână,
Moartea tatei a fost nespectaculoasă dacă stai să te gândeşti, provocată de prima afecțiune statistică cauzatoare de deces, dar a provocat Apocalipsa propriei mele micro-istorii.
De ce tot bat câmpii cu asta? Pentru că articolul ăsta a fost scris pe la începutul lui decembrie 2014, adică cu o jumătate de an în urmă. De atunci am fost puţin ocupată. Cu un mic burnout. Cu un atac de panică prelungit, care a ţinut până pe la sfârşitul lui martie. Cu un diagnostic clinic de depresie anxioasă.
De fiecare dată când mă gândesc la situaţii în care mi-ar prinde bine Ghidul supravieţuitorului SAS, ştiu că nu-i a bună.